Filosofia presocratică a naturii

                 Xenofan este primul reprezentant al școlii create în Elea (Italia inferioară), cea a eleaților. Tema sa centrală este lupta împotriva zeilor antropomorfi, așa cum au fost aceștia reprezentați de către Homer și Hesiod, apărând ideea unui zeu: „Un Zeu este cel mai mare printre zei și oameni, incomparabil ca figură sau ca idee cu muritorii.”

                 O importanță deosebită pentru istoria filosofiei o va avea teoria lui Parmenide (c. 540-470 i.Hr.) cu privire la unitatea ființei.                    Ființarea se caracterizează prin atributele „fără început, etern, omogen, imuabil, atemporal, unic, continuu.”

                 În schimb, este pusă la îndoiala existența a ceea ce nu există, de unde principiul fundamental: „Ceea ce există este, ceea ce nu există nu este.” Ființa atotcuprinzătoare este imobilă și imuabilă, în caz contrar fiind necesară lansarea ipotezei unei non-ființări, diferită de ceea ce ființează, înspre care s-ar desfășura mișcarea. Discrepanță dintre această teorie și cea a experienței cotidiene (care prezintă o schimbare perpetuă) îl evidențiază pe Parmenide printre gânditori. El consideră experiența senzorială ca înșelătoare și sub imperiul aparenței.

                În acest fel, intuiția empirică și cunoașterea rațională sunt delimitate strict. Cunoașterea adevărată nu este asigurată decât de către acea ființă unică, imuabilă.

                „Dar același lucru il reprezintă gândirea și ființarea.” Elevul lui Parmenide, Zenon din Elea, încearcă să susțină învățătura acestuia printr-o serie de argumentații, care au ajuns celebre încă din timpul Antichității. Demonstrează că ipoteza mișcării, ca deplasare temporală în spațiu, conduce la contradicții: Pornind de la reprezentarea că timpul este o succesiune de momente distince, analizează o săgeată aflată în zbor. Dacă zborul aceștia ar fi descompus în momente succesive, săgeata este imobilă în fiecare moment, aflându-se deci în totalitate în nemșicare. Dacă însă timpul este considerat ca un continuu infinit, rezultă paradoxul: Ahile, aflat în întrecerea cu o broască testoasă care ar beneficia de un avantaj la pornire, nu ar putea nicicând s-o întreacă. Atunci când Ahile ar atinge poziția de plecare a broaștei țestoase, ea însăși ar fi înaintat o bucată de drum, astfel încât distanță dintre cei doi ar descrește, menținându-se însa în permanentă.