Filosofia presocratică a naturii

             Primele teorii filosofice au fost nutrite de ideea că pentru tot ceea ce ființează, există un principiu originar (arche) comun, care ca element primordial omogen se află la baza diversității lucrurilor, determinând cauzal transformările perceptibile.

             Ca prim filosof este considerat Thales din Milet (c. 624-564 î. Hr.), pentru care elementul primordial este apa. Totul este compus din apă și, întrucât arche este considerat a fi animat și mobil în sine, apa este de asemenea animată (așa-numitul hilozoism).  Pe lângă acestea, Thales s-a preocupat de matematică (teorema lui Thales) și astronomie (previziunea eclipsei de soare din 585 î.Hr.)

             Elevul său Anaximandru (c. 611-546 î.Hr.) a definit principiul primordial în mod mai abstract ca apeiron, adică infinitul, nelimitat și indefinit. Din apeiron rezultă obiectele lumii ca antagoniste și reîntorcându-se în acesta: „Originea tuturor lucrurilor este în apeiron. Din ceea ce iau ființă, tot acolo se sting după perimare.”

            În cazul lui Anaximene (c. 585-525 î.Hr.), arche este din nou determinat material, el considerând ca acesta este aerul În cazul când acesta se comprimă, apar obiectele reci (de ex. apa, pământul, piatra), în cazul când se rarefiază, apare ceea ce este cald (de ex. focul). El reduce anumite determinări calitative la niște transformări cantitative. Oamenii de asemenea sunt supuși acestui principiu, căci sufletul este compus din aer.

            Pentru Anaxagoras (c. 500-425 î.Hr.) există  un număr infinit de mare de elemente primordiale, deosebite din punct de vedere calitativ. Fiecare obiect este determinat de un raport particular de combinare a acestor elemente, care este prezent în fiecare din părțile acestuia, oricât de infim ar fi Substanțele sunt puse în mișcare de către nous (spirit) care le ordonează, procedând sistematic.